Am cumpărat apă îmbuteliată în valoare de 250.000 de dolari. Nu, nu e o greșeală de tipar. Asta înseamnă zeci de mii de sticle. Paleți stivuiți de la podea până la tavan într-un depozit cu climatizare — un activ care devine neprețuit în momentul în care robinetele se epuizează. Majoritatea oamenilor ar numi asta nebunie. Dar permiteți-mi să explic teza. Centrele de date AI nu funcționează pe vibe-uri. Funcționează cu electricitate și apă — cantități uriașe. Răcirea serverelor hyperscale consumă milioane de galoane pe zi, iar cererea accelerează mai repede decât se poate construi o nouă ofertă municipală. Orașele deja raționalizează. Permisele stagnează. Acviferele sunt solicitate. Apa nu este încă "rară". E doar o evaluare greșită. Apa îmbuteliată se află în acest limbo ciudat: ieftină, abundentă, considerată de la sine înțeleasă — dar în totalitate dependentă de logistică, energie și infrastructură care rămân intacte. În momentul în care lanțurile de aprovizionare se clatină sau apar restricții locale, prețul nu crește liniar. Are spații goale. Și iată partea interesantă: Nu poți printa apă. Când municipalitățile încep să prioritizeze campusurile, industria și spitalele de IA în detrimentul gospodăriilor — ceea ce se va întâmpla — accesul consumatorilor devine supapa de presiune. La fel ca piețele de energie. La fel ca locuințele. La fel ca orice altceva care trece discret de la utilitate publică la resursă strategică. Prin urmare, poziția mea de 250.000 de dolari nu este o "tranzacție". Este un pariu asimetric că cererea de IA va depăși infrastructura de apă, că guvernele vor gestiona greșit alocarea și că lipsa va fi descoperită brusc — nu treptat. Cel mai rău caz? Stau pe o necesitate consumabilă de 250.000 de dolari, cu cerere garantată din partea utilizatorilor finali. Cel mai bun caz? Restricțiile, raționalizarea sau prețurile de urgență transformă o marfă plictisitoare într-un activ controlat peste noapte....